Aceste 2 persoane au depus o declaraţie de venit în Franţa declarând veniturile din salarii şi asimílate. Ulterior le-a venit decizie de impunere iar societatea noastră a achitat súmele datorate de aceştia ca impozit pe venit.

Vă rugăm sa ne oferiţi detalii cu privirea la procedura de recuperare a impozitelor platite în România. Poate societatea noastră să solicite  credit fiscal dacă a plătit impozitul pe venit in Franţa pentru angajat? Care este termenul legal de prescripţie pentru restituire? Putem face cerere in 2011 pentru 2005?

Raspuns:

Din enunţul întrebării dvs. înţelegem că cei doi salariaţi ce şi-au desfăşurat activitatea în Franţa sunt persoane fizice rezidente în România, cu domiciliul în România, iar veniturile realizate în Franţa fac astfel obiectul impozitării în România potrivit prevederilor art. 40, alin. (1), lit. a) din Codul fiscal.

Potrivit pct. 209 din normele de aplicare ale Art. 91 din Codul Fiscal, contribuabilii prevăzuţi la art. 40 alin. (1) lit. a) (persoane fizice rezidente române, cu domiciliul în România) şi cei prevăzuţi la art. 40 alin. (2) din Codul fiscal, care desfăşoară activitate salarială în străinătate şi sunt plătiţi pentru activitatea salarială desfăşurată în străinătate de către angajatorul român, se impun în România pentru veniturile realizate din activitatea salarială desfăşurată în străinătate.

În cazul în care acelaşi venit din salarii este supus impunerii atât în România, cât şi în străinătate, statului străin revenindu-i dreptul de impunere potrivit convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu respectivul stat, organul fiscal competent din România va proceda la regularizarea impozitului datorat de rezidentul român, pe baza cererii depuse.

Potrivit prevederilor art. 15 din Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Franţa, sub rezerva prevederilor art. 16, 18 şi 19, salariile şi alte remuneraţii similare pe care un rezident al unui stat contractant le primeşte pentru un serviciu salarizat sînt impozabile numai în acest stat, cu condiţia ca serviciul să nu fie prestat în celălalt stat contractant. Dacă serviciul este prestat în celălalt stat contractant, remuneraţiile primite sînt impozabile în acest celălalt stat. Derogînd de la prevederile paragrafului 1, remuneraţiile pe care un rezident al unui stat contractant le primeşte pentru un serviciu salarizat prestat în celălalt stat contractant nu sînt impozabile decît în primul stat contractant, dacă:

a) beneficiarul rămîne în celălalt stat o perioadă sau perioade care nu depăşesc în total 18 luni în curs de 3 ani consecutivi;

b) remuneraţiile sînt plătite de către o persoană sau în numele unei persoane care nu este rezidentă a celuilalt stat; şi

c) sarcina remuneraţiilor nu este suportată de către un sediu stabil sau o bază fixă pe care o persoană o are în celălalt stat.

Potrivit prevederilor de mai sus coroborate cu informaţiile furnizate în întrebarea dvs., considerăm că dreptul de impunere în cazul veniturilor menţionate revine statului francez întrucât cei doi salariaţi au depaşit termenul de şedere prevăzut la punctul a), de 18 luni în 3 ani consecutivi.

Potrivit pct. 209 din normele de aplicare ale Art. 91 din Codul Fiscal, în vederea regularizării impozitului, contribuabilii care au fost impuşi pentru aceleaşi venituri obţinute din salarii atât în România, cât şi în alt stat cu care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri vor depune la registratura organului fiscal competent sau prin poştă, împreună cu cererea de restituire, următoarele documente justificative:

a) fişa fiscală întocmită de angajatorul rezident în România sau de către un sediu permanent în România care efectuează plăţi de natură salarială;

b) certificatul de atestare a impozitului plătit în străinătate de contribuabil, eliberat de autoritatea competentă a statului străin, sau orice alt document justificativ privind venitul realizat şi impozitul plătit în celălalt stat, eliberat de autoritatea competentă din ţara în care s-a obţinut venitul;

c) contractul de detaşare;

d) orice alte documente ce pot sta la baza determinării sumei impozitului plătit în străinătate pentru veniturile plătite de angajatorul rezident în România sau de către un sediu permanent în România.

Potrivit pct. 209 din normele de aplicare ale Art. 91 din Codul Fiscal, procedura de regularizare a impozitului datorat de rezidentul român se va stabili prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Potrivit prevederilor art. 117 din Codul de procedură fiscală, se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;

b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;

c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

e) cele de rambursat de la bugetul de stat;

f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;

g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;

h)     cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.

În ceea ce priveşte termenul legal de prescripţie, potrivit prevederilor art. 135 din Codul de procedură fiscală, dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

În concluzie, considerăm că pentru recuperarea impozitului pe salarii plătit în România, contribuabilii (respectiv angajaţii) trebuie să depună, către autorităţile fiscale române, o cerere de restituire a sumelor plătite în plus în România, însoţită de documentele prevăzute mai sus (fişa fiscală, certificat de atestare a impozitului plătit în străinătate, contractul de detaşare, etc.). În opinia noastră societatea poate solicita credit fiscal în limitele prevăzute la art. 91 din Codul fiscal (minim-ul dintre impozitul plătit în străinătate şi valoarea impozitului datorat în România pentru un venit similar).

Potrivit aspectelor prezentate mai sus, considerăm că termenul de prescripţie în cazul prezentat de dvs. este de 5 ani, şi curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire. În opinia noastră dreptul la restituire ia naştere la momentul regularizării anuale a impozitului pe venit. Astfel, în cazul expus de dvs., considerăm că dreptul la restituire a luat naştere în anul 2006, odată cu regularizarea impozitului aferent anului 2005, iar termenul de prescripţie expiră la sfârşitul anului 2011.

În ceea ce priveşte procedura de restituire, potrivit prevederilor OMFP 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, sumele care se restituie contribuabililor sunt cele prevăzute la art. 112 (în prezent art. 177) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată. Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent.

Cererea de restituire trebuie să fie depusă în cadrul termenului legal de prescripţie a dreptului de a cere restituirea, respectiv în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire, să cuprindă codul de înregistrare fiscală a contribuabilului, suma şi natura creanţei solicitate a fi restituită, precum şi documentele necesare din care să rezulte că aceasta nu este datorată la buget.

Cererea de restituire va fi însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă, precum şi de copii legalizate de pe hotărârile definitive şi irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicţionale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea.

După primirea cererii de restituire organul fiscal competent va efectua verificarea acesteia, a documentaţiei anexate şi a datelor din evidenţa pe plătitori. Dacă organul fiscal competent consideră că mai are nevoie de anumite documente relevante soluţionării cererii, va solicita contribuabilului în scris prezentarea acestora. Termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea cererilor de restituire se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data la care s-a comunicat contribuabilului solicitarea de informaţii suplimentare relevante soluţionării acesteia şi data înregistrării primirii acestor informaţii la organul fiscal competent.

Deşi prevederile specifice din HG 44/2004 privind normele de aplicare ale Codului fiscal referitoare la regularizarea impozitului pe salarii plătit atât în străinătate cât şi în România au apărut ulterior datei la care dvs. faceţi referire, considerăm că aceeaşi procedură este aplicabilă şi în cazul restituirii sumelor plătite în perioada 2005-2007 întrucât atât prevederile Codului fiscal referitoare la creditul fiscal extern cât şi prevederile Codului de procedură fiscală referitoare la dreptul restituire erau în vigoare la data 2005-2007.

Conform informatiilor aparute, persoanele care au platit impozit pe profit calculat in toate trimestrele anului 2010 vor

depune doar o singura declaratie 101.

Art. 34, alin. (16) din Codul Fiscal: Contribuabilii care, până la data de 30 septembrie 2010 inclusiv, au fost obligaţi la plata impozitului minim, pentru definitivarea impozitului pe profit datorat pentru anul fiscal 2010, aplică următoarele reguli:

a) pentru perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2010:

– determinarea impozitului pe profit aferent perioadei respective şi efectuarea comparaţiei cu impozitul minim anual, prevăzut la art. 18 alin. (3), recalculat în mod corespunzător pentru perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2010, prin împărţirea impozitului minim anual la 12 şi înmulţirea cu numărul de luni aferent perioadei respective, în vederea stabilirii impozitului pe profit datorat;

– stabilirea impozitului pe profit datorat;

– prin excepţie de la prevederile alin. (1), (5) şi (11) şi ale art. 35 alin. (1), depunerea declaraţiei privind impozitul pe profit pentru perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2010 şi plata impozitului pe profit datorat din definitivarea impunerii, până la data de 25 februarie 2011;

b) pentru perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2010:

– contribuabilii depun declaraţia privind impozitul pe profit şi plătesc impozitul pe profit datorat potrivit prevederilor alin. (1), (5) şi (11) şi ale art. 35 alin. (1).

Asteptam clarificari cu privire la aceste informatii.

…

P R O I E C T

HOTĂRÂRE
pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, precum şi pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. III şi art.IV din Ordonanţa de de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale

Norme metodologice:

1001 . În aplicarea prevederilor art. 34 alin.(16) din Codul fiscal, declaraţia privind impozitul pe profit pentru cele două perioade ale anului 2010 se depune numai de către contribuabilii care au fost obligaţi la plata efectivă a impozitului minim până la data de 1 octombrie 2010.

Contribuabilii care, în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2010, ca urmare a efectuării comparaţiei impozitului pe profit cu impozitul minim au datorat numai impozit pe profit, depun declaraţia privind impozitul pe profit pentru pentru întreg anul 2010.

Cum se calculeaza baza impozabila aferenta materiilor prime prelucrate ce urmează a fi vândute în Ungaria.

Raspuns:

A. Transportul bunurilor din România în Ungaria şi din Ungaria în România

Conform prevederilor art. 3 din OMFP 3417/2009 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a măsurilor de simplificare în domeniul taxei pe valoarea adăugată privind operaţiunile pluripartite din Comunitate, legate de lucrări asupra bunurilor mobile corporale, şi a Instrucţiunilor de aplicare a măsurilor de simplificare în domeniul taxei pe valoarea adăugată privind retururile de bunuri în spaţiul comunitar şi tratamentul fiscal al reparaţiilor efectuate în perioada de garanţie şi postgaranţie:

Pentru a putea fi aplicate măsurile de simplificare prevăzute în anexa nr. 1, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) contractorul principal (societatea din România în cazul de faţă):

1. este o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA în statul membru în care este stabilit;

2. nu are un cod de înregistrare în scopuri de TVA în statul membru în care sunt realizate efectiv lucrările asupra bunurilor mobile corporale;

3. transmite codul său de înregistrare în scopuri de TVA părţii/părţilor cocontractante;

b) ceilalţi operatori economici implicaţi sunt persoane impozabile din perspectiva TVA;

c) produsele prelucrate se vor întoarce în statul membru în care contractorul principal este stabilit şi care a atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA transmis de contractorul principal.

În acest sens, întrucât societatea din România este înregistrată în scopuri de TVA şi în Ungaria, considerăm că aceasta nu va putea aplica măsurile de simplificare în cazul de faţă, întrucât nu întruneşte condiţiile prevăzute la art. 3 din OMFP 3417/2009.

Considerăm că transportul bunurilor din România în Ungaria reprezintă livrare intracomunitară asimilată în România în condiţiile art. 128 alin. (10) din Codul fiscal şi beneficiază de scutire de taxă în condiţiile art. 143 alin. (2) lit. d) din Codul fiscal.

Considerăm că transportul de bunuri, efectuat de către societatea din România, din România în Ungaria, reprezintă o achiziţie intracomunitară asimilată, impozabilă în Ungaria conform art. din legislaţia maghiară echivalent art. 130¹ alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, persoana obligată la plata taxei fiind societatea din România pe codul de TVA din Ungaria.

Considerăm că efectuarea de lucrări asupra materiilor prime în beneficiul societăţii din România reprezintă o prestare de servicii ce are locul prestării în România, adică locul unde este stabilit beneficiarul serviciilor conform art. din legislaţia maghiară echivalent art. 133 alin. (2) din Codul fiscal.

Considerăm că transportul de produse prelucrate, efectuat de societatea din România din Ungaria în România, reprezintă o livrare intracomunitară asimilată în Ungaria, conform art. din legislaţia maghiară echivalent art. 128 alin. (10) din Codul fiscal, şi care beneficiază de scutire de taxă conform art. din legislaţia maghiară echivalent art. 143 alin. (2) lit. d) din Codul fiscal.

Considerăm că transportul de produse prelucrate, efectuat de societatea din România din Ungaria în România, reprezintă o achiziţie intracomunitară asimilată, care este impozabilă în România conform art. 130¹ alin. (2) lit. a) din Codul fiscal.

B. Stabilirea bazei impozabile

Conform art. 137 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, considerăm că în cazul transferului din România în Ungaria baza de impozitare se constituie din preţul de cumpărare al materiilor prime respective plus eventualele costuri de transport, asigurare, ambalare şi alte costuri similare conform art. 137 alin. (2) din Codul fiscal.

În ceea ce priveşte transferul materiilor prelucrate din Ungaria în România, considerăm că baza de impozitare se consitituie de asemenea din preţul de cumpărare al materiilor prime plus eventualele costuri de transport, asigurare, ambalare şi alte costuri similare conform art. 137 alin. (2) din Codul fiscal, preţ ce nu include costul prelucrării întrucât acesta a fost deja facturat separat de catre furnizorul de servicii de prelucrare direct către sediul firmei din România.

În ceea ce priveşte vânzarea materiilor prelucrate direct în Ungaria, imediat după prelucrare, considerăm că baza de impozitare va fi constituită din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută din partea cumpărătorului conform prevederilor art. 137 din Codul fiscal.

Referitor la întrebarea dvs. expresă, considerăm că baza de impozitare aferentă materiilor prelucrate ce nu se reîntorc în România este constituită din preţul de cumpărare al acestora plus eventualele costuri de transport, asigurare, ambalare şi alte costuri similare conform art. 137 alin. (2) din Codul fiscal şi se stabileşte şi declară odată cu transportul iniţial, aşa cum s-a explicat la punctul A.

In situatia in care avem de incasat mai multe facturi de la o singura societate si ni s-a platit o suma fara a ni se indica facturile cu pricina, cum procedez la stingerea creantelor?

Raspuns:

Conform art. 1110 – 1113 din Codul Civil:

§3. Despre imputaţia plăţii

Art. 1110 – Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul de a declara, când plăteşte, care este datoria ce voieşte a desface (C. civ. 1506).

Art. 1111 – Debitorul unei datorii, pentru care se plăteşte dobândă, sau o rendită, nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferinţă asupra renditei sau a dobânzii. Plata parţială, făcută pe capital şi dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii.

Art. 1112 – Când debitorul unor deosebite datorii a primit o chitanţă prin care creditorul impută aceea ce a luat special asupra uneia din aceste datorii, debitorul nu mai poate cere ca imputaţia să se facă asupra unei alte datorii, afară numai dacă creditorul l-a amăgit, sau l-a surprins.

Art. 1113 – Când în chitanţă nu se zice nimic despre imputaţie, plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen şi alta neajunsă, deşi aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputaţia se face asupra celei ajunse la termen.

Dacă datoriile sunt de egală natură, imputaţia se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate egale, imputaţia se face proporţional asupra tuturora (C. civ. 1151, 1506).

Astfel, in cazul in care debitorul are de achitat mai multe datorii de aceeasi speta, are dreptul de a declara, cand plateste, care este datoria pe care doreste sa o stinga.

In cazul in care, la momentul platii, nu se specifica nimic despre imputatia platii, plata se imputa asupra acelei datorii ajunse la termen. Daca datoriile sunt de egala natura (de exemplu ambele sunt ajunse la termen), stingerea lor se realizeaza in ordine cronologica, iar daca datoriile sunt egale (de exemplu din punct de vedere cronologic nu se pot deosebi), plata se aloca proportional acestora.